Pelerin la grota Sf. Paul in Malta

              Infranţi de turci in ul timul lor fief, insula Rodos , cavalerii ioaniţi au primit, in 1530 cadou de la regele Spaniei şi Siciliei, arhipelagul maltez. Era un loc prielnic, in care au inceput să construiască biserici şi fortificaţii. Prima catedrala a fost inchinată Sfantului Paul; a doua, clădită după asediul otoman din 1565, Sfantului Ioan. Ambele trimit la legendă. In primul caz, Sfantul Ioan este protectorul ordinului militar şi religios cunoscut, azi, sub denumirea Ordinului de Malta. Catedrala cavalerilor ioaniţi din La Valletta, una dintre cele mai frumoase opere ale barocului, poartă, cum era firesc, numele Sfantului Ioan. In al doilea caz, Sfantul Paul, căruia ii este inchinată cea mai veche catedrală din Malta, e primul creştin care a păşit pe insulă, in anul 60 după Hristos.

             Numele său, in relaţie cu Malta, trimite la miturile creştinătăţii. In Faptele Apostolilor, ni se povesteşte că, in drumul de la Roma spre Cipru, barca Sfantului Paul a eşuat pe coastele Maltei. Golful Sfantul Paul din Malta este, probabil, locul naufragiului, azi marcat printr-o statuie şi o capelă (loc al intalnirii lui Paul cu guvernatorul roman Publius). Iată, prescurtat, textul din Noul Testament: „După ce am scăpat de primejdie, am aflat că ostrovul se chema Malta. Barbarii ne-au arătat o bunăvoinţă puţin obişnuită; ne-au primit pe toţi la un foc mare” Paul stransese o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năparcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mana lui. Barbarii, cand au văzut năparca spanzurată de mană, au zis unii către alţii: „Cu adevărat omul acesta este un ucigaş!”. Dar Paul a scuturat năparca in foc şi n-a simţit nici un rău. Oamenii aceia după ce au văzut că nu i se intamplă nici un rău, şi-au schimbat părerea şi ziceau că este un zeu. Pe insulă, cele mai multe reprezentări ale Sfantului Paul, inclusiv cea de pe ecusoanele regale, sunt cu şarpele imblanzit, stand, cuminte, la picioarele sale. Un animal totemic. In iconografia creştină, şarpele intăreşte credinţa că sfinţii au puteri supranaturale: ori imblanzesc fiarele sălbatice, ori răman nevătămaţi de muşcăturile lor cauzatoare de moarte. De la legendă, să ajungem insă la folclor urban contemporan: mergand printre ruinele aşezărilor preistorice ale Maltei, topite, parcă, şi ele, de arşiţa lui iulie, am remarcat numeroşi şerpişori negri lunecand pe pămant. „Nu muşcă” am intrebat ghidul. „Nu!” mi s-a răspuns. „In Malta, şerpii nu muşcă şi nu sunt veninoşi!”. Mă intreb: Nu (mai) sunt veninoşi ?
Articolul a fost preluat de pe site-ul http://www.vacantierul.ro